colectionarul

mi-a fost teama ca va pleca de langa mine. mi se mai intamplase si tot timpul suferisem. nu vroiam sa se mai repete. asa ca am decis sa o inchid intr-o cusca in camera din spatele casei. nu am avut de ales. nu vroiam sa o pierd.

nu s-a impotrivit aproape deloc. dupa ce am inchis usa am crezut ca se va isteriza dar nu a facut nimic, doar a stat acolo si m-a privit cu ochii ei mari si plini de repros. probabil ca stia inca de atunci ca acesta este drumul spre eliberarea ei.

ii aduceam mancare in fiecare zi si urmaream cum ciuguleste gratioasa ce ii dadeam. speram ca intr-un fel intelege ca totul este doar o exprimare a dragostei mele pentru ea, adica ma purtam foarte frumos tot timpul cu exceptia custii,iar pana la urma nu era mare lucru pentru ca chiar de acolo avea acces fara efort la tot ce isi dorea. sau cel putin asa speram.

continua sa ma priveasca de fiecare data cand o vizitam fara sa spuna nimic. tacerea ei insa era ca strigat de eliberare si imi frigea sufletul. incepusem sa nu mai dorm cum trebuie din cauza mustrarilor de constiinta. incepusem sa am un vis care se repeta obsesiv. se facea ca o eliberam...

nu trecuse nici o luna de cand o tineam acolo iar totul devenise cenusiu. nu mai era cu adevarat ea pe care o iubisem inainte sa o inchid. era ca ceva impaiat poate. sau ca o fotografie ce iti naste cateva amintiri placute. mi-am dat seama ca timpul se apropia, dar vroiam sa mai astept un pic, sa pregatesc ceva special.

in acea ultima zi, m-am dus devreme in oras si am cumparat mancarea care ii placea ei cel mai mult, am pus muzica la vechiul casetofon din camera si i-am explicat ca stiu ca nu mai pot sa o tina asa. m-a privit insistent in tot acest timp aprobandu-ma intelegatoare. nu ma ura. iar asta imi producea o bucurie nespusa.

intr-un final am deschis usa si am lasat-o sa iasa. a stat o clipa in acelasi loc , parca nestiind daca sa creada, apoi a iesit rpd, a sarit pe scaun dupa care pe fereastra deschisa. inainte de a iesi afara s-a intors si pentru prima data in ultima luna a scos un sunet: " miau! ". apoi a sarit afara.

banuiam ca nu o sa o mai revad vreodata si cred ca este adevarat ce se spune. de ceea ce ti-e frica, nu scapi.....

frozen lovin

peisajul: marea,o mare ,intr-un din zile de iarna:inghetzata. pusa pe "pause" de o entitate superioara.esti inca si mai mult,nu poti simti frigul dar poti simti totul altceva,colturile taioase ale unui val in cadere,suprafata grunjoasa a marii cristalizate,mirosul sarat si intepator.mergi pe mare printre valurile ca niste partii si nisipul acoperit de o pojghitza subtire straluceste in lumina cruda a soarelui, cineva iti striga de departe sa nu treci de gemandura.nu e real,e cineva dintr-un timp uitat de mult,un alt loc,o amintire.Vezi geamandura departe,un bol de gheatza oprit intr-un etern repaus.Stii insa ca trebuie sa mergi mai departe caci,undeva,marea isi continua fluxul,refluxul,freamatul.Esti in cautarea vietii,din ea dar si din tine...nu stii cum ai ajuns aici,sau ce se intampla cu adevarat.Cerul e albastru-pal si te priveste impasibil.De undeva de sus auzi un vajait si langa tine cade un porumbel alb facundu-se tandari de blocul imens de gheata pe care mergi, intregul lui corp se transforma intr-o multitudine de cioburi albe,dar ochii raman intacti si te privesc parca cerandu-ti sa nu uit.Incepe sa iti fie frig,timpul pentru cautare se scurge repede si nu mai e mult,dar esti aproape, auzi marea...un sunet ambiguu,dar indubitabil scos de apa ce isi indeplineste cu regularitatea inaintarea spre nisip,se aude exact ca intr-o scoica.Trebuie doar sa mergi mai departe , sa mergi mai mai departe...

finalul il vei gasi in inima ta....