winter story.

Am deschis usa si m-am indreptat spre treptele verandei pentru a lua ziarul. D-abia cand m-am aplecat mi-am dat seama ca picioarele imi erau umede iar papucii acoperiti de o pulbere alba.Am ridicat ziarul si am privit cartierul cu casele si masinile lui acoperite de zapada.Aseara a nins, mi-am zis, si nici macar nu mi-am dat seama. Sunt chiar atat de batran?

Imi amintesc ce mult imi placea iarna, a fost intotdeauna anotimpul meu preferat inca de cand eram copil si tata ma lua la derdelusul cel mai inalt din parc.Nu aveam voie sa ma dau singur dar tata venea cu mine intotdeauna si niciodata nu mi-a fost frica.Apoi erau colindele si cadourile si artificiile,toate acestea sunt asociate cu iarna.Si bineinteles,zapada.
De fapt, in zapada mi-am cunoscut sotia.Tocmai venise una din acele ninsori abudente care acopera totul peste noapte si eu iesisem de dimineata impreuna cu sora mea la o bataie cu bulgari in parc,ca pe vremuri.Dupa ce sora mea a fost invinsa si sapunita pe masura a reusit sa evadeze si a luat-o la goana spre casa.Am facut un bulgare si l-am aruncat spre ea dar ,din fericire zic acum, nu si-a atins tinta. In schimb a lovit o fata care tocmai trecea pe acolo.Aceasta a fost luat-o prin surprindere, a alunecat si a cazut intr-unul din nameti, practic disparand cu totul in el.Desi mi se parea extrem de amuzant,m-am speriat un pik si am alergat la ea sa o ajut sa se ridice.Nici nu mi-am dat seama cum arata atat de plina de zapada era..Acum probabil ca ar trebui sa va zis ca ochii ei mi-au ramas pentru totdeauna in minte si am stiut ca trebuie sa o invit la o cafea de impacare.Dar,adevarul este ca buzele sunt cele ce m-au impins la aceasta miscare.Doamne,ce buze avea.Pline si rosii si le tinea, asa cum numai putine fete o fac in mod natural, putin intredeschise ca si cum se pregatea sa te sarute. Nu stiu daca avea asta in minte deoarece parea un pik suparata dar eu sigur asta aveam. De ce a acceptat ramane un mister pentru mine,dar cred ca ar fi de acord cu mine cand zic ca a fost una din deciziile bune din viata ei.

Ne-am casatorit tot iarna.Deja hotarasem ca iarna e anotimpul nostru si ca ne reprezinta asa ca la finalul lui ianuarie am organizat nunta.Poate ca a fost ca in povesti sau nu stiu.PEntru mine insa, a fost un moment deosebit. Imi amintesc cum preotul rostea "juri sa o iei pe aceasta femeie...".M-am simtit mai barbat ca niciodata atunci,m-am simtit responsabil pentru ea si m-am simtit fericit.Eram atat de fericit.

"...in sanatate si in boala..." am jurat in ziua acea,si ninsoarea se putea vedea prin vitraliile bisericii.

Toate amintirile acestea, de la un pic de zapada pe papuci.Ha,chiar ca imbatranesc.

"Dragule,vii odata, e frig!" s-a auzit din spatele usii ramase deschise.
"Imediat" am raspuns eu.

A ramas insarcinata in martie si asteptam copilul in decembrie si aveam o presimtire ca avea sa ninga in acea zi.Deja il iubeam mai mult ca orice si nici nu se nascuse inca.Insa ea...avea stralucirea acea noua a gravidelor dar parca,mi se parea mie, era ceva mai mult,ca si cum ar fi avut o revelatie si o noua intelegere.Se schimbase din momentul cand ramasese insarcinata si devenea parca mai angelica in fiecare zi,mai nepamanteasca...si o iubeam mai mult in fiecare zi. Da,zilele acelea de dinainte de nastere au fost unele din cele mai fericite ale noastre,faceam in fiecare sapatamana ceva pentru copil[nu am dorit sa stim daca va fi fata sau baiat],am facut cursuri Lamanze,am visat ce va fi cand va fi mare si cum l-ar chema daca ar fi fata sau daca ar fi baiat.Am fost ce-i drept niste parinti ca oricare altii dar asta nu schimba cu nimic cum ne simteam.

"...la bine si la rau" am jurat in fata preotului si am privit-o cu iubire.

Intr-un final am ajuns si la ziua nasterii.Doctorul care a venit sa imi dea vestea era tanar,inalt si avea ochelari.Imi amintesc foarte bine pentru ca l-am privit in ochi mult timp dupa ce mi-a zis.M-am holbat la ochii lui prin acei ochelari pana ce s-a intors si a plecat,si m-a lasat sa imi continui viata mea ciuntita.L-am urat.Dar nu mai conta.Se nascuse moarta si nu era nimic care sa schimbe asta.Sotia mea era insa bine.Mi-a zis. Da,am fi botezat-o eva si ar fi fost pianista.Dar doctorul nu stia nimic din toate astea,si nimeni nu va sti.

Timp de doua luni nu a scos nici un cuvant.Am stat langa ea, i-am dat sa manance,am imbratisat-o am sarutat-o.Iar ea doar imi zambea cateodata si nu zicea nimic.Doctorul,alt doctor,mi-a explicat ca e doar temporar si ca o sa isi revina.Am sperat din toata inima desi simteam cum mor si eu odata cu ea.Toata acea furie.Toate acele intrebari.De ce noi?

Apoi,intr-o zi de ianuarie chiar ca aceasta s-a trezit inaintea mea si a facut micul dejun.M-a trezit mirosul de oua ochi si m-am indreptat circumspect spre bucatarie.Mi-a zambit spunandu-mi ca sunt lenes si m-a invitat la masa.A zis ca e asa frumos ca ninge si ca trebuie sa mergem in parc sa imi spuna o veste importanta.Nu stiam ce sa cred, dar am hotarat ca vom avea timp sa vorbim despre asta mai tarziu.Eram doar fericit ca in sfarsit ii auzeam glasul si oh,cat de mult imi lipsise.
Dupa ce am terminat de mancat ne-am infofolit bine si am pornit spre parc.Era fericita si vorbea mult despre o graoza de lucruri pe care imi era mult prea greu sa le urmaresc.Eram prea coplesit atunci.Ne-am asezat pe o banca ,mi-a luat mainile si mi-a zis "dragule,sunt insarcinata!". Am ramas blocat.Ma uitam in gol,si nu imi venea sa cred.
M-a tras de pe banca si a inceput sa sara pe zapada proaspat asezata in timp ce tipa si chiuia "sunt insarcinata, sunt insarcinata!".cativa oameni ce trecea pe langa ea,i-au strigat un "felicitari". Eu o tineam de mana si o priveam pierdut.Nu puteam nici sa zambesc.Mi-am dat seama ca am pierdut-o,si mi-am dat seama ca sunt comandamnat.DAr nu aveam de gand sa renunt. Am inceput sa sar si eu cu ea sa o imbratisez si sa o sarut.
Seara am facut dragoste si mi-a soptit inainte sa adoarma"daca e fata,vreau sa o cheme eva".
A doua zi cand m-am trezit,era din nou liniste.

"..pana cand moartea va va desparti" am admis.

De atunci,singurele momente cand vorbeste sau face ceva sunt zilele cand urmeaza sa imi spuna ca e insarcinata.Intotdeauna iarna.Aceeasi zi,repetata la nesfarsit.Aceeasi emotie din partea ei.Aceleasi replici..Singurul lucru care imbatraneste sunt eu si poate parcul.Dar ea oricum nu pare sa observe.Apoi tacerea revine.

"hai mai repede!! sunt atat de nerabdatoare sa iti spun!" am auzit din casa si m-am intors tarsaindu-mi picioarele prin zapada.Au trecut treizeci de ani de atunci si inca mai sunt in stare sa sar cand imi spune vestea.

"asa sa va ajute Dumnezeu".