gazing at the stars

Cum stateam intins privind cerul, l-am simtit venind de cand era inca departe. Incepuse sa se innopteze si ma gandeam ca ar trebui sa fac asta mai des, ca poate,daca as sta mai des sa privesc lumea si sa ii inteleg frumusetea si complexitatea, as fi mai fericit. Am cautat mult pana sa gasesc acest loc in care sa ma asez si sa fiu incojurat de natura,priveam norii inrositi de apusul soarelui dar inca albastri,ma uitam in dreapta si vedeam campul aplecat de de floarea-soarelui si in stanga o livada de meri infloriti.Totul era perfect si corpul imi vibra de anticipare. Momentul era aproape.

Pe masura ce se apropia,gandurile incepusera sa mi se invarta din ce in ce mai repede in cap.Cum am ajuns aici, de ce sunt aici,daca nu cumva fac o greseala.Stiam ca ma voi intreb asta,si hotarasem ca nu voi da inapoi.Dar sentimentele acestea care ma copleseau,de comuniune,de impacare erau noi si nu le asteptasem si samanta indoielii incepuse sa apare in mintea mea.

Am zambit amindindu-mi cum ma privea cand ii povesteam cate o intamplare sau dupa ce faceam ceva absolut normal si am inceput sa rad de-abinelea cand mi-am dat seama ca sunt un prost.Inca un prost care crede ca asta va schimba cu adevarat ceva,ca va face lucrurile mai simple si ca va fi impacat.Inca un las de fapt.Cred ca am avut atunci, chiar atunci, un moment din acela de claritate cum citesti ca au unii oameni cateodata si le schimba viata total. Chiar cred asta si de fiecare data cand spun cuiva ii vad sceptismul din ochi,le vad cinismul,deja un prim instinct pentru multi,aparandu-le pe fata.

Deja zgomotul apropierii lui ma surzea si desi acum pare incredibil,am trait cateva ore in acele putine secunde ramase.Am revazut-o.I-am vorbit.Si m-a iertat.M-am iertat.Nu era oricum vina ei ca am ajuns aici.Nu era vina ei ca a murit dupa doar atat de putin timp de la casatoria noastra.Si nici a mea.Asta era important.Totusi nu era nou.Am tot auzit aceste lucruri in ultimii trei ani de terapie dar niciodata nu m-au atins ca in secundele acelea.Acesta este momentul meu de claritate.Si de aceea sunt aici sa va povestesc.

Cand era atat de aproape,aproape prea tarziu,a scos acel sunet.Un strigat sfasietor,care ma implora sa nu fiu slab.Asa mi s-a parut oricum si atunci am sarit in dreapta si m-am aruncat pe marginea drumului abrubt,m-am rostogolit pana am ajuns in lanul de florea-soarelui si am ramas intins acolo, privind din nou cerul. Trenul trecea pe langa mine cu viteza,lasand in urma un zgomot,acum, linistitor. Tac-tac.tac-tac.

Au trecut patru ani de atunci dar inca, si cred ca pentru totdeauna, mirosul de floarea soarelui imi va aduce un zambet pe buze si un sentiment de recunostinta si bucurie pentru ca sunt inca aici. Iar cateodata , pe seara, ma poti gasi in gara urmarind trenurile care vin si pleaca, de pe o banca ,fara sa ma urc vreodata in vre-unul si fara bagaj.Pentru ca cateodata simt nevoie sa mi se reamintesca ca sunt doar un prost.Un prost care crede.